top of page

Tunderea întru monahism

-împărtășire-

"Această taină își are izvorul în chemarea lui Dumnezeu, într-un fel de revelație personală, în care, prin harul Său, descopăr (mereu) care e voia Lui pentru mine, pentru ce am fost creat, care e împlinirea mea, scopul, ceea ce mă face fericit pe acest pământ și continuă în eternitate." - Anastasie

In luna iunie 2016 am fost invitat de către Ieremia, unul dintre cei doi călugari ce slujesc la mănăstirea greco-catolică din apropierea comunei Giroc-Timișoara, să fac câteva fotografii la un moment foarte important din viața lor și anume, consacrarea sau tunderea întru monahism.

Nu prea știam la ce să mă aștept, ne mai participând la un astfel de eveniment până atunci. Observ că dacă îmi seteze niște standarde sau îmi imaginez că unele situații ar trebui să fie așa sau așa, în realitate lucrurile stau exact pe dos, tocmai de aceea am zis că e mai bine să mă las învăluit de ce se va întâmpla acolo decât să încerc eu să vizualizez ceva cu ochii minții. Bine am facut.

Am considerat că cel mai potrivit punct de vedere este al celor ce au beneficiat de ritualul de inițiere pentru că ei pot împărtășii cum a fost aceea zi și cât de mult sau extins rădăciniile consacrări în viața lor, tocmai din acest motiv printre fotografiile de atunci am inserat pasaje din marturia lui Anastasie.

​

​

„Vocaţia monastică este o taină…

redescoperim în permanenţă ce înseamnă să fii monah“

(Thomas Merton)

"Cred că acest citat din Thomas Merton este pe cât se poate de potrivit pentru a începe această împărtășire.

Deși am trăit propria consacrare sau tundere întru monahism, m-am pregătit pentru ea câțiva ani și deja trăiesc ca monah (și mă rog ca prin harul lui Dumnezeu să rămân fidel până la sfârșit), ea rămâne pentru mine o taină... Nu e vorba de un mister ce se hrănește din dubiu, din îndoială sau neînțelegere, ci este o taină care mă depășește cu totul, mă înconjoară... Sunt, ca să spun așa, scufundat în ea.

Citind astfel istoria personală, am putut vedea „mâna” Domnului în tot trecutul meu, prin diferitele împrejurări, persoane... sau mai bine zis, grija Lui, care m-a condus, cu delicatețe și răbdare spre ceea ce sunt acum. E uimitor cum Dumnezeu poate transforma chiar neascultările, răzvrătirile, suferințele noastre spre a ne aduce la „limanul mântuirii”. Tot ce trebuie să facem e să fim deschiși, smeriți și disponibili. Foarte disponibili!"

"Vocația este un parcurs, o aventură a credinței, pășești în necunoscut, uneori singur, alteori alături de frați și surori, dar mereu împreună cu El! Dinamica vieții creștine e foarte variată și harurile vin nu după măsura noastră, dar realizezi că Dumnezeu e foarte, foarte generos. Tot ce a sădit în inima ta, El va împlini și o va face așa cum nu te aștepți, pentru că, dacă e să fim sinceri, „planurile” noastre sunt de cele mai multe ori mici (uneori chiar meschine), limitate... nu ne comparăm cu Geniul divin, Creatorul a toate, cel ce le împlinește pe toate în Iubirea Sa."

"A răspunde la chemarea Sa înseamnă a răspunde la Dragostea Sa, a te lăsa învins sau, cum spunem într-o rugăciune din Ora a VI-a, rănit de dragostea Sa. Această experiență a iubirii lui Dumnezeu, devine piatra de temelie pe care ne clădim viața, cărămidă cu cărămidă, zi de zi, cu haruri și cu slăbiciuni, bucurii și suferințe, privind nu doar înapoi spre chemarea inițială, ci și spre împlinirea totală a acestei Iubiri: Paradisul. Vocația noastră este, așadar, eshatologică, este un semn profetic ce mărturisește, provoacă și grăbește venirea Împărăției Tatălui.

Concretețea în care se manifestă acest parcurs de discernământ și maturizare se vede cel mai bine în perioada de formare numită noviciat. Dar ea nu se oprește aici, se pun doar bazele, se scoate la lumină și se șlefuiește comoara pe care Dumnezeu a ascuns-o în noi. În acest moment, al „descoperirii”, vocația devine mulțumire, dar nu în sensul banal al cotidianului nostru, ci în acea Ofertă care este Euharistia. Iubirea gratuită a Domnului ne împinge să îi răspundem la fel: prin ofranda vieții noastre.

În această perspectivă ceremonia consacrării e trăită ca o experiență reală de har, de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinții săi, cu comunitatea credincioșilor, cu Biserica."

"Tunderea noastră (a lui Ieremia și a mea) a avut loc în cadrul Sfintei Liturghii în praznicul Preasfintei Treimi (20 iunie 2016), sărbătoarea Comunității noastre.

Familia lui Dumnezeu a fost întregită prin prezența diferiților preoți, călugări, călugărițe (de ambele rituri, latine și orientale, manifestându-se astfel diversitatea sănătoasă a Bisericii Catolice), familie, prieteni, etc. M-am simțit cu adevărat primit în sânul acestei mari Familii și mi se părea că legătura nu e doar între noi cei de acum, ci eram inserat în cadrul istoriei, am devenit un foarte mic urmaș al monahilor din alte veacuri, al primilor creștini... Acum am înțeles cu adevărat că monahismul se moștenește, nu se inventează."

"Imediat după Intratul Mic am venit înaintea Episcopului însoțiți de Bătrânul nostru (p. Isaac), îmbrăcați simplu, în cămăși albe (ce simbolizează haina Botezului) și am făcut trei metanii, prosternându-ne cu totul la pământ, cu mâinile întinse înainte, închipuind astfel moartea noastră - față de lume, față de omul cel vechi, față de păcat. Dialogul ce urmează ilustrează cât se poate de bine, taina ce are loc, scopul ei - mântuirea sufletului - și libertatea deplină în care se săvârșește. Însoțirea de Bătrân ilustrează ucenicia, grija paternă prin care sunt născuți la viață în Hristos (Gal 4, 19). Momentul propriu-zis al tunderii începe cu luarea de către candidați a foarfecii de pe Evanghelie (simbolizând ascultarea primordială față de Cuvântul Viu al lui Dumnezeu) și punerea ei în mâna Episcopului. Episcopul, ca să arate că acest jug ușor pe care îl luăm pe umerii noștri (Mt 11, 28-30) nu este impus/condiționat de nimeni, ci reprezintă libera noastră alegere, pune foarfeca înapoi pe Evanghelie. Acest mic ritual se repetă de trei ori, iar la sfârșit spune: „Iată, din mâna Mântuitorului Hristos luați aceste foarfece. Vedeți, dar, Cui vă făgăduiți, de Cine vă apropiați şi de cine vă lepădați.”

Apoi urmează îmbrăcarea veșmintelor călugărești: cămașa - haina veseliei, crucea de purtat la gât - semn al unirii cu Patima Mântuitorului, paramanul - spre logodirea marelui și îngerescului chip, reverenda/dulama, centura - spre încingerea mijlocului cu puterea adevărului, spre omorârea trupului și înnoirea spiritului, sandalele - spre vestirea Evangheliei Păcii, rasa/greaca - haina mântuirii și platoșa dreptății (spre ferirea de gândurile nedreptății, voii proprii și pentru păstrarea gândului morții totdeauna în minte), mantia - îmbrăcăminte de curățire și nestricăciune, camilafca - coiful sau nădejdea mântuirii, metaniile - sabia Spiritului care este Cuvântul lui Dumnezeu spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos, crucea cea de mână - lepădarea se sine și urmarea lui Hristos, și făclia - mărturia înaintea oamenilor spre preamărirea Tatălui ceresc."

"Doresc să menționez pe scurt câteva idei din cuvântarea ÎPS Fulop, care mi-au rămas întipărite în minte și inimă: fiecare dintre noi suntem icoane ale lui Dumnezeu (vezi Facere 1, 26), dar nu terminate... de aceea trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu, ca prin Harul Său, să scrie această icoană - operă a Sa, să o desăvârșească după Prototipul Hristos, să devină „o mică fereastră spre Cer”. Parabola aceasta a ferestrei are îndeosebi semnificația de intercesiune, prin ea nu numai omul îl întrezărește pe Dumnezeu, dar prin monah/creștin Dumnezeu trimite/manifestă harul Său. Și aceasta e o altă taină, aceea de a deveni părtași suferințelor lui Hristos și a ajuta concret la opera Sa de mântuire a lumii (Col 1, 24). Aici se explică, de fapt, misiunea noastră - atât de călugări, cât și de creștini."

bottom of page